Istoric Fondatori Patroana institutului

Patroana noastră - Sfânta Tereza de Lisieux

Sfânta Tereza a Pruncului Isus este ultimul din cei nouă copii ai soților Ludovic Martin și Zelia Guérin. Ludovic, ceasornicar-bijutier în orășelul Alençon și Zelia, lucrătoare într-un atelier de dantele, s-au căsătorit la o vârstă mai înaintată; el avea 35 de ani iar ea 27; amândoi, în prima parte a vieții, ar fi dorit să intre în mănăstire, dar din diferite motive nu au fost primiți. După căsătorie s-au hotărât să trăiască împreună ca frate și soră, dar un duhovnic luminat i-a convins să-și schimbe gândurile. Dacă fiecare și-ar fi urmat primele îndemnuri ale inimii "cea mai mare sfântă a timpurilor moderne" nu ar fi văzut lumina zilei.

În familia Martin viața se desfășura într-o atmosferă de încredere și bucurii izvorâte din munca de fiecare zi și o trăire intensă a credinței, concretizată prin rugăciunea de seară făcută împreună, participarea la sfintele slujbe din duminici și sărbători, primirea frecventă a Sfintei Împărtășanii, dragostea efectivă față de săraci și bolnavi. Nu au lipsit însă nici încercările: patru copii, doi băieți și două fete, au murit de mici; în timpul războiului de la 1870 familia a fost obligată să țină în cantonament 9 ostași germani; Zelia a constatat semnele unei maladii care avea să o pună în imposibilitatea de a-și alăpta copilul pentru a noua oară. Într-o scrisoare din 3 ianuarie 1873, curajoasa mamă anunță rudele din Lisieux: "Ieri, joi, la orele 11 și jumătate noaptea s-a născut fiica mea cea mai mică. E robustă și sănătoasă și pare foarte grațioasă. Va fi botezată mâine, sâmbătă și trebuie să fiți de față și voi pentru ca sărbătoarea să fie desăvârșită". La botez a primit numele de Maria Francisca Tereza. Înaintea ei se aflau alte patru surori: Maria, Paulina, Leonia și Celina; toate își îndreptau gândul, adesea și pașii, spre diferite lăcașuri de viață mănăstirească.

La 28 august 1877 Zelia Martin părăsește cuibul liniștit din Alençon și trece la cele veșnice. Ludovic, rămas văduv, deoarece nu se simțea bine cu sănătatea, se retrage împreună cu fiicele sale în orașul Lisieux, unde se aflau rudele lui apropiate. Aici, Tereza, înconjurată de toți cu dragoste, începe să ia cunoștință de bucuriile, dar și de tristețile vieții. La vârsta de 10 ani este lovită de o boală misterioasă, cu dureri de cap, insomnii, erupții, halucinații.

În ziua de 13 mai 1883 are o viziune în care i se arată Maica Domnului și cu un surâs ceresc îi redă sănătatea. Pentru Tereza se deschide însă o perioadă de frământări sufletești pe care le destăinuie surorii sale Paulina, devenită călugăriță, sub numele de Agneza a lui Isus, în mănăstirea carmelitanelor din Lisieux. Notele bune obținute la învățătură, felicitările și aprecierile măgulitoare primite din toate părțile, diferitele plimbări cu familii înrudite și prietene nu reușesc să-i îndepărteze gândul de la ceea ce ea considera un har deosebit al lui Dumnezeu. "El m-a făcut să înțeleg că adevărata mea glorie nu se va arăta în fața oamenilor și că ea va consta în a deveni o mare Sfântă!!!..."

Două dintre surorile sale, Maria și Paulina, se aflau deja în mănăstirea din Lisieux; Tereza se simte chemată pe aceeași cale. După eforturi aproape supraomenești, ajutată de încrederea ei nemărginită în Dumnezeu, obține asentimentul tatălui său de a intra și ea în același lăcaș de rugăciune și înălțare spirituală. Trebuia obținută și aprobarea autorității bisericești care nu permitea angajarea în viața aspră a călugărițelor carmelitane decât după vârsta de 21 de ani. Tereza abia avea vârsta de 15 ani.. alte rugăciuni, alte sacrificii, alte demersuri. Cu prilejul unei audiențe comune la papa Leon al XIII-lea, încălcând legile protocolului, își face curaj și se aruncă în genunchi la picioarele Suveranului Pontif și-i spune: "Sfinte Părinte, în onoarea jubileului Sanctității Voastre, permiteți-mi să intru în Carmel la vârsta de 15 ani". "...vei intra dacă Bunul Dumnezeu va voi".

În ziua de 10 ianuarie 1889, Tereza îmbrăca haina călugărițelor carmelitane, în prezența tatălui său grav bolnav, dar nespus de fericit. O neașteptată ninsoare îmbrăca în alb acoperișurile caselor și grădina mănăstirii, răspunzând parcă la o nemărturisită dorință a Terezei. A urmat noviciatul, timp în care a îndeplinit serviciul de măturătoare a încăperilor mănăstirii. La 8 septembrie 1890 face profesiunea solemnă și definitivă, devenind: "Tereza a Pruncului Isus și a Sfintei Fețe".

Deoarece și în mănăstire se află tot făpturi omenești, Tereza nu a fost scutită de suferințe, lipsă de înțelegere, chiar umiliri dureroase. Deși suferindă, amenințată de tuberculoză pulmonară, nu a refuzat nici o muncă, oricât de grea, nu și-a permis nici o abatere de la rânduielile aspre ale vieții carmelitane. Lectura operelor Sfântului Ioan al Crucii, apoi a imitației lui Cristos și a Sfintelor Scripturi i-au alimentat seninătatea, și netulburata pace. Se considera chemată să arunce în calea lui Isus florile micilor sacrificii. În timpul liber se ocupa de pictură și poezie spirituală; urmând porunca stareței, cu doi ani înainte de moarte a început să-și consemneze amintirile, gândurile și sentimentele, în minunata "Istorie a unui suflet". Din toate operele sale se desprinde o luminoasă înțelegere a vieții creștine, cuprinsă în expresia: "Calea copilăriei spirituale". "Eu m-am oferit Pruncului Isus să facă din mine o jucărie a lui și l-am rugat să nu mă considere ca un bibelou prețios la care copiii se mulțumesc doar să privească, ci ca o minge mică, fără valoare, de aruncat la pământ și de bătut cu picioarele, sau de strâns la piept, atunci când i-ar face plăcere". Din ascultare fat,a( de Superioara(, scrie mai întîi amintirile ei din copila(rie, apoi câteva reflect,ii asupra experient,ei sale monahale. Când respectivele scrieri se publica(, deja în 1898, cu titlul "Istoria unui suflet", Biserica întreaga( pare sa( exulte de uimire s,i de bucurie.

Din ascultare față de Superioară, scrie mai întîi amintirile ei din copilărie, apoi câteva reflecții asupra experienței sale monahale. Când respectivele scrieri se publică, deja în 1898, cu titlul "Istoria unui suflet", Biserica întreagă pare să exulte de uimire și de bucurie.

Deși ascunsă de zidurile înalte ale mănăstirii, Tereza a privit la întreaga Biserică și la întreaga omenire. S-a oferit lui Dumnezeu să fie inima veșnic neodihnită care prin jertfe și rugăciuni să trimită întregului organism uman sângele curat al iubirii divine; gândul acesta i-a dat putere și curaj până în ultima clipă a vieții, din ziua de 30 septembrie 1897. Cu puțin timp înainte de a muri, Tereza a promis că după ce va ajunge în cer, va face să coboare pe pământ o ploaie de trandafiri; ea și-a ținut promisiunea.

În urma nenumăratelor binefaceri spirituale și materiale obținute prin mijlocirea ei, la 17 mai 1925, papa Pius al XI-lea a ridicat-o la cinstea Sfintelor altare, iar la 14 decembrie 1927 a proclamat-o patroană principală a misiunilor, alături de Sf. Francisc Xaveriu. Între timp Autobiografia se răspândea în lume, fiind tradusă în peste 60 de limbi. Chiar și imaginile "Micii Sfinte" umplu pământul de milioane de copii. Este revendicată de credința populară dar se interesează de ea și teologi (care văd în ea începutul unei "renașteri spirituale") și oameni de cultură (literați, filosofi, artiști), fascinați de misterul său.

Este o Sfântă catolică iubită și venerată și de ortodocși și protestanți, și onorată chiar și în lumea arabă. Un privilegiu pe care-l împarte doar cu Sf. Francisc de Assisi. Mai este proclamată apoi "Protectoarea Rusiei" (1932), "Patroana Franței" (1944) și "Doctor al Bisericii" (1997).

Nenumărate sunt sufletele care și-au regăsit pacea și încrederea în viață și în Dumnezeu, meditând ultimele cuvinte din: "Istoria primăverii unei mici flori albe": "Da, eu simt că și atunci când aș avea pe conștiință toate păcatele ce se pot săvârși, aș merge, cu inima zdrobită, să mă arunc în brațele lui Isus, deoarece știu cât de drag îi este lui Isus fiul risipitor care se întoarce la el. Eu mă îndrept spre Bunul Dumnezeu prin încredere și iubire, nu pentru că în bunătatea lui plină de grijă mi-a ferit sufletul de păcatul mortal". Fraza pare neterminată, dar mâna Terezei nu a mai putut ține creionul cu care a terminat pagina din urmă a manuscrisului. Peste trei luni se afla în împărăția iubirii infinite, față în față cu "Iubirea care mișcă sori și stele". (Paradisul XXXIII, 148).

website statistics
afișări