Istoric Fondatori

Luncani: Un rezumat al exercițiilor spirituale

În perioada 9-12 iulie 2012, la Mănăstirea Carmelită a Maicii Domnului și a profetului Ilie din Luncani, județul Bacău, un grup de 56 de terezine din toată țara au participat la exercițiile spirituale anuale sub îndrumarea pr. Mihai Augustin Folner, OCarm., iar predicile zilnice din cadrul sfintei Liturghii și novena de pregătire pentru sărbătoarea Fecioarei de pe Muntele Carmel au fost făcute de pr. Tiberio Scorrano, OCarm. Tema a fost: "Fiți desăvârșiți, precum Tatăl vostru ceresc este desăvârșit" (Mt 5,48).

Introducere

Botezul înseamnă nu doar intrarea în Biserica lui Cristos, ci și începutul unei noi vieți de credință trăită în Duh.

Cu această convingere am început zilele de exerciții spirituale pentru a ne reaminti marele har pe care l-am primit la Botez, responsabilitatea pe care o avem în Biserică, dar și modalitățile prin care fiecare botezat trebuie să-și desfășoare propria sa misiune în lume.

Credința am primit-o la Botez, dar ea trebuie să crească și să se dezvolte în totalitatea naturii sale. Ea naște în mod spiritual asemenea unui copil care este conceput, crește în pântecele mamei apoi în concret, fiind născut își realizează scopul pentru care a fost creat.

La fel credința naște în noi din întâlnirea a două semințe, Cuvântul proclamat și inima celui care ascultă acel Cuvânt. Faptele Apostolilor ne prezintă astfel formarea la credință a primilor creștini (cf. Fap 2,14-47 și 10,34-48). Astfel se formează Credința în noi așa cum ființa umană se formează în pântecele mamei. Spațiul vital intra uterin unde crește și se dezvoltă viața, noi îl chemăm Speranță, unde crește și se dezvoltă Credința. Canalul prin care se hrănește viața este cordonul ombilical. Pentru credință putem spune că Iubirea este acest cordon ombilical care face să crească Credință și să ajungă la maturitatea ei.

Credința

Când vorbim despre credință intrăm într-o dimensiune mult prea înaltă pentru ca rațiunea să o poată înțelege sau pătrunde în totalitate; putem spune că, în relația cu Dumnezeu, intrăm în stăpânirea credinței, iar această credință este întuneric, ceva obscur, ceva dureros chiar. Chiar dacă acest lucru simplifică mult drumul vieții, totuși dimensiunea misterului ce însoțește credința de foarte multe ori pune în criză și încearcă pe oricare dorește să pătrundă mereu mai mult acest mister. Pentru cel care crede totul este clar, este evident, chiar și lucrurile create, orice lucru prin frumusețea și perfecțiunea sa vorbește despre Creator, dar, în același timp, totul este întuneric, căci credința cere ca să înaintăm în întuneric și acest fapt de multe ori doare căci se riscă mereu o căzătură sau chiar pierderea direcției.

Chiar dacă universul ne poate vorbi și revela existența Creatorului, totuși nimic nu poate înlocui credința, care este un pas personal, liber și responsabil.

Abraham ne este un exemplu în acest drum al credinței. Nu știm cum a reușit să audă vocea lui Dumnezeu, nu știm cum a înțeles acea chemare, știm că el s-a încrezut împotriva oricărei împotriviri și a ascultat; a făcut exact cum Dumnezeu i-a cerut. Credința lui Abraham l-a ajutat să-și descopere vocația. Când în suflet există credință atunci el se pune în comuniune cu Dumnezeu, îi simte prezența, îl ascultă, vorbește cu El. Atunci când în credință omul își descoperă vocația viața sa, devine lumină, lucrurile sunt mai clare, se cunoaște drumul. De această experiență a avut parte Abraham, dar și sfântul Francisc de Assisi, și cum să nu o menționăm pe Fecioara Maria. Acestora Dumnezeu le-a vorbit fiecăruia într-un mod diferit; ce îi aseamănă este credința. Doar în credință pot să aud vocea lui Dumnezeu. Când omul ascultă și împlinește acest cuvânt Dumnezeu promite iar ceea ce promite îl împlinește. L-a făcut cu Abraham și cu mulți alții. Dar vine și ziua încercării, atunci când întunericul credinței e mai obscur decât o noapte obișnuită, când parcă Dumnezeu însuși e altfel, când trebuie să renunțăm la totul dacă vrem să obținem totul. Proba supremă a lui Abraham a fost sacrificiul fiului său unic și preaiubit, Isaac. Acea oră decisivă pentru unii a fost și a trecut, dar, dacă nu am experimentat-o, să fim siguri că o vom experimenta, dacă trăim în mod serios și adevărat credința și relația cu Dumnezeu. Omul nu a fost și nu va fi niciodată așa de uman cum în acel moment, așa de strâns în mâinile lui Dumnezeu ca în timpul acelei încercări. Pierderea acelei ocazii de a demonstra iubirea înseamnă pierderea totală a valorii vieții. Cerul întreg parcă rămâne în suspans așteptând răspunsul omului pe care trebuie să-l dea lui Dumnezeu. Și în baza răspunsului credința va fi într-adevăr credință.

Speranța

După cum am meditat mai sus, prin credință descoperim adevărata vocație, atunci, putem spune că, prin speranță ne punem în drum pentru a realiza chemarea.

Sfânta Scriptură ne vorbește în foarte multe rânduri importanța drumului pentru a duce la îndeplinire voința lui Dumnezeu și chemarea noastră. Am aflat de Abraham care odată ce a auzit chemarea lui Dumnezeu s-a pus în mișcare îndreptându-se spre țara făgăduită cu inima plină de speranță.

Chemarea dă sens vieții noastre trăită uneori în bucurie alteori în durere. Fără credință și fără o claritate a chemării la fel fără speranță și fără un drum spre ceva sau spre cineva, totul va fi o fatalitate, un caz și ceia ce contează va fi prezentul căci viitorul nu se cunoaște.

Poporul Israel, sclav în Egipt, odată ce înțelege chemarea lui Dumnezeu la libertate începe acest drum al speranței. Dar acest drum este lung, e dificil și în fața dificultăților speranța slăbește pentru că nu mai e credința puternică. 40 de ani au călătorit poporul Israel până la țara făgăduită, iar numărul 40 în Biblie indică un timp care include dure probe, încercări și falimente. Chiar dacă Dumnezeu intervenea cu putere în favoarea poporului, în fața unui nou obstacol poporul cădea în aceeași deznădejde. La sfârșit doar doi ajung în țara făgăduită împreună cu descendenții celor care au plecat din Egipt, dar au pierit pe drum din cauza lipsei de speranță puternică. Exodul este istoria poporului pe care Dumnezeu și l-a ales dar este și istoria noastră. Etapele și încercările acestui popor sunt și etapele și încercările noastre.

De câte ori nu ne-am aflat și noi în fața "Mării Roșii", iar în spate am aveam "armata egipteană"; totul părea pierdut, nici o umbră de speranță care să ne spună că soluția ar fi despărțirea mării. Poate fi momentul unei grele încercări, doi soți care sunt pe punctul divorțului pentru că nimic nu-i poate readuce împreună, un tânăr bolnav de Sida care știe că nici un tratament nu vindecă trupul, ci doar prelungește încă puțin viața etc.

Dacă speranța noastră e trăită în Cristos, atunci într-adevăr imposibilul va deveni posibil, iar drumul împlinirii vocației noastre continuă. Ca să fie posibil trebuie să regăsim două ingrediente fundamentale: -

- Să regăsim copilăria spirituală. Să trăim credința cu încrederea pe care o au copii, cu bunătatea și blândețea lor. -

- Să nu mai privim în spate atunci când suntem în fața dificultăților. Poporul Israel îi era poftă de gustul cepei atunci când erau în fața dificultăților.

Deseori pare că speranța este moartă, că oricum nu se va ajunge la țelul dorit, dar iată că ceva minunat se întâmplă, Dumnezeu oferă un nou semn iar credința este întărită, speranța este trezită și se continuă drumul; poporul spre țara promisă iar noi spre limanul mântuirii.

Dragostea

Dragostea înseamnă începutul pătrunderii marelui mister al izvorului vieții și răspunsul tuturor întrebărilor.

La ce ar fi fost de folos credința fără speranță și fără dragoste?

Dar chiar dacă ar avea speranță, fără dragoste la ce ar fi folosit?

Doar dragostea poate justifica drumul lui Abraham și drumul poporului ales prin deșert spre țara promisă. Doar din cauza dragostei ne-am mișca spre împlinirea promisiunilor pentru că totul se va împlini în Dumnezeu, iar Dumnezeu este iubire. Totuși putem noi să definim iubirea? O simțim, o vedem, uneori chiar o avem printre mâini, dar cum putem să o explicăm?

Iubirea despre care vorbim nu este cea umană, ci iubirea revărsată de Dumnezeu în sufletele noastre. Deoarece este o iubire divină, ea îl va căuta mereu pe Creatorul său, chiar dacă de multe ori nu știm. Mulți vor dori să răspundă acestei dorințe de iubire desăvârșită prin plăcerile lumești, prin lucruri lumești și trecătoare și nu vor găsi pacea pe care o caută cu adevărat. De această experiență a avut parte și sfântul Augustin care la un moment dat zice: "Ne-ai creat pentru tine, Doamne, și neliniștit îmi va fi sufletul până nu se va odihni în tine".

Iubirea caută comuniunea, fie iubirea pământească între oameni fie iubirea divină în relația dintre om și Dumnezeu. Până nu se realizează această comuniune, sufletul va fi într-o continuă căutare și mereu neliniștită. Cartea Cântărilor prezintă într-o formă umană iubirea dintre Dumnezeu și poporul său, dintre Dumnezeu și sufletul uman. Dacă lumea ar ști aceste lucruri! Dacă ar cunoaște faptul că a-l căuta pe Dumnezeu este cea mai frumoasă aventură de iubire pe care ar putea să o experimenteze!

Dacă ar ști lumea că a fi sfânt nu înseamnă a renunța la multe lucruri, ci înseamnă a înțelege unde este adevărata iubire. Da, sfinții au înțeles acest lucru. De aceea pentru noi ei ne sunt un exemplu, iar după ei trebuie să parcurgem și noi același drum, să facem aceeași aventură de iubire.

Dar iubirea față de Dumnezeu, după cum știm, nu e separată de iubirea față de aproapele. Dacă ea este în noi adevărată atunci îl acceptă pe Dumnezeu și îl acceptă pe aproapele, îl slujește pe Dumnezeu și îl slujește pe aproapele.

Atunci când descopăr chipul lui Dumnezeu în cel de lângă mine, atunci am descoperit chipul adevărat al lui Dumnezeu și pot să spun că "iubirea lui Dumnezeu locuiește pe drept cuvânt în sufletul mei".

Fecioara Maria, modelul desăvârșirii

Nu puteam să încheiem acest drum de aprofundare al desăvârșirii din dimensiunea celor trei virtuți teologale fără să ne oprim măcar pentru un moment să contemplăm icoana Maicii Domnului și modul în care ea s-a pus în drumul ascultării Cuvântului lui Dumnezeu pentru a ajunge la desăvârșirea totală.

Maria a fost întotdeauna însoțită de iubirea lui Dumnezeu iar ea a simțit mereu această prezență. Darul de a se naște Neprihănită nu a fost doar un privilegiu în vederea nașterii Mântuitorului, chiar dacă acest aspect este stă la bază, totuși mai există un alt motiv, și anume faptul că, nefiind atinsă de păcatul strămoșesc, "da"-ul ei a fost liber, sincer și total. Ea, eliberată de greutatea păcatului originar, își abandonează întreaga ei libertate în mâinile voinței lui Dumnezeu.

Umilința ei o face mare, și recunoscând nevrednicia pe care o poartă laudă alegerea măreață a lui Dumnezeu care a ales-o să fie ea Mama Fiului său.

Ea a putut să admire minunile care se întâmplau în jurul ei și prin care Dumnezeu confirma planul Său de mântuire. Totuși nu a scutit-o nici de proba supremă, atunci când a trebuit să însoțească pe drumul Crucii pe Fiul ei, Isus, dar nu a cedat descurajării, dimpotrivă a rămas mereu în picioare, cu credința tare și speranța neclintită.

Fecioara Maria este pentru noi adevăratul model de desăvârșire și exemplul Ei să-l urmăm, iar în drumul nostru spre Isus Cristos să o invocăm ca mijlocitoare; nu va întârzia să ne răspundă și să ne însoțească pentru ca să ajungem siguri și desăvârșiți la limanul mântuirii.

Concluzie

Zilele de exerciții sper că au fost pentru fiecare zile de har și binecuvântare. Scopul acestei experiențe nu a fost să aprofundăm doar teoretic anumite teme și concepte teologice, ci să facem cu adevărat experiența prezenței lui Dumnezeu în viața noastră, folosind și intelectul nostru care vrea să pătrundă, în măsura limitei sale, misterul lui Dumnezeu.

În ce privește virtuțile teologale mi-a fost de mare ajutor cartea părintelui Carlo Carretto "Ce contează este iubirea" ("Cio che conta e amare").

Maica Domnului de pe Muntele Carmel sunt sigur că a făcut partea sa în acest drum de desăvârșire și va continua să vă susțină pentru ca această desăvârșire să fie trăită din plin și cu roade bogate. Ea să mijlocească de la Dumnezeu acele haruri și virtuți de care aveți cel mai mult nevoie.

Pr. Augustin Folner, carmelitan

* * *

Album foto: 9-12 iulie 2012: Luncani: Exerciții spirituale pentru terezine

Evenimente

website statistics
afișări