Luncani: Un rezumat al exerciţiilor spirituale

În perioada 9-12 iulie 2012, la Mănăstirea Carmelită a Maicii Domnului şi a profetului Ilie din Luncani, judeţul Bacău, un grup de 56 de terezine din toată ţara au participat la exerciţiile spirituale anuale sub îndrumarea pr. Mihai Augustin Folner, OCarm., iar predicile zilnice din cadrul sfintei Liturghii şi novena de pregătire pentru sărbătoarea Fecioarei de pe Muntele Carmel au fost făcute de pr. Tiberio Scorrano, OCarm. Tema a fost: "Fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru ceresc este desăvârşit" (Mt 5,48).

Introducere

Botezul înseamnă nu doar intrarea în Biserica lui Cristos, ci şi începutul unei noi vieţi de credinţă trăită în Duh.

Cu această convingere am început zilele de exerciţii spirituale pentru a ne reaminti marele har pe care l-am primit la Botez, responsabilitatea pe care o avem în Biserică, dar şi modalităţile prin care fiecare botezat trebuie să-şi desfăşoare propria sa misiune în lume.

Credinţa am primit-o la Botez, dar ea trebuie să crească şi să se dezvolte în totalitatea naturii sale. Ea naşte în mod spiritual asemenea unui copil care este conceput, creşte în pântecele mamei apoi în concret, fiind născut îşi realizează scopul pentru care a fost creat.

La fel credinţa naşte în noi din întâlnirea a două seminţe, Cuvântul proclamat şi inima celui care ascultă acel Cuvânt. Faptele Apostolilor ne prezintă astfel formarea la credinţă a primilor creştini (cf. Fap 2,14-47 şi 10,34-48). Astfel se formează Credinţa în noi aşa cum fiinţa umană se formează în pântecele mamei. Spaţiul vital intra uterin unde creşte şi se dezvoltă viaţa, noi îl chemăm Speranţă, unde creşte şi se dezvoltă Credinţa. Canalul prin care se hrăneşte viaţa este cordonul ombilical. Pentru credinţă putem spune că Iubirea este acest cordon ombilical care face să crească Credinţă şi să ajungă la maturitatea ei.

Credinţa

Când vorbim despre credinţă intrăm într-o dimensiune mult prea înaltă pentru ca raţiunea să o poată înţelege sau pătrunde în totalitate; putem spune că, în relaţia cu Dumnezeu, intrăm în stăpânirea credinţei, iar această credinţă este întuneric, ceva obscur, ceva dureros chiar. Chiar dacă acest lucru simplifică mult drumul vieţii, totuşi dimensiunea misterului ce însoţeşte credinţa de foarte multe ori pune în criză şi încearcă pe oricare doreşte să pătrundă mereu mai mult acest mister. Pentru cel care crede totul este clar, este evident, chiar şi lucrurile create, orice lucru prin frumuseţea şi perfecţiunea sa vorbeşte despre Creator, dar, în acelaşi timp, totul este întuneric, căci credinţa cere ca să înaintăm în întuneric şi acest fapt de multe ori doare căci se riscă mereu o căzătură sau chiar pierderea direcţiei.

Chiar dacă universul ne poate vorbi şi revela existenţa Creatorului, totuşi nimic nu poate înlocui credinţa, care este un pas personal, liber şi responsabil.

Abraham ne este un exemplu în acest drum al credinţei. Nu ştim cum a reuşit să audă vocea lui Dumnezeu, nu ştim cum a înţeles acea chemare, ştim că el s-a încrezut împotriva oricărei împotriviri şi a ascultat; a făcut exact cum Dumnezeu i-a cerut. Credinţa lui Abraham l-a ajutat să-şi descopere vocaţia. Când în suflet există credinţă atunci el se pune în comuniune cu Dumnezeu, îi simte prezenţa, îl ascultă, vorbeşte cu El. Atunci când în credinţă omul îşi descoperă vocaţia viaţa sa, devine lumină, lucrurile sunt mai clare, se cunoaşte drumul. De această experienţă a avut parte Abraham, dar şi sfântul Francisc de Assisi, şi cum să nu o menţionăm pe Fecioara Maria. Acestora Dumnezeu le-a vorbit fiecăruia într-un mod diferit; ce îi aseamănă este credinţa. Doar în credinţă pot să aud vocea lui Dumnezeu. Când omul ascultă şi împlineşte acest cuvânt Dumnezeu promite iar ceea ce promite îl împlineşte. L-a făcut cu Abraham şi cu mulţi alţii. Dar vine şi ziua încercării, atunci când întunericul credinţei e mai obscur decât o noapte obişnuită, când parcă Dumnezeu însuşi e altfel, când trebuie să renunţăm la totul dacă vrem să obţinem totul. Proba supremă a lui Abraham a fost sacrificiul fiului său unic şi preaiubit, Isaac. Acea oră decisivă pentru unii a fost şi a trecut, dar, dacă nu am experimentat-o, să fim siguri că o vom experimenta, dacă trăim în mod serios şi adevărat credinţa şi relaţia cu Dumnezeu. Omul nu a fost şi nu va fi niciodată aşa de uman cum în acel moment, aşa de strâns în mâinile lui Dumnezeu ca în timpul acelei încercări. Pierderea acelei ocazii de a demonstra iubirea înseamnă pierderea totală a valorii vieţii. Cerul întreg parcă rămâne în suspans aşteptând răspunsul omului pe care trebuie să-l dea lui Dumnezeu. Şi în baza răspunsului credinţa va fi într-adevăr credinţă.

Speranţa

După cum am meditat mai sus, prin credinţă descoperim adevărata vocaţie, atunci, putem spune că, prin speranţă ne punem în drum pentru a realiza chemarea.

Sfânta Scriptură ne vorbeşte în foarte multe rânduri importanţa drumului pentru a duce la îndeplinire voinţa lui Dumnezeu şi chemarea noastră. Am aflat de Abraham care odată ce a auzit chemarea lui Dumnezeu s-a pus în mişcare îndreptându-se spre ţara făgăduită cu inima plină de speranţă.

Chemarea dă sens vieţii noastre trăită uneori în bucurie alteori în durere. Fără credinţă şi fără o claritate a chemării la fel fără speranţă şi fără un drum spre ceva sau spre cineva, totul va fi o fatalitate, un caz şi ceia ce contează va fi prezentul căci viitorul nu se cunoaşte.

Poporul Israel, sclav în Egipt, odată ce înţelege chemarea lui Dumnezeu la libertate începe acest drum al speranţei. Dar acest drum este lung, e dificil şi în faţa dificultăţilor speranţa slăbeşte pentru că nu mai e credinţa puternică. 40 de ani au călătorit poporul Israel până la ţara făgăduită, iar numărul 40 în Biblie indică un timp care include dure probe, încercări şi falimente. Chiar dacă Dumnezeu intervenea cu putere în favoarea poporului, în faţa unui nou obstacol poporul cădea în aceeaşi deznădejde. La sfârşit doar doi ajung în ţara făgăduită împreună cu descendenţii celor care au plecat din Egipt, dar au pierit pe drum din cauza lipsei de speranţă puternică. Exodul este istoria poporului pe care Dumnezeu şi l-a ales dar este şi istoria noastră. Etapele şi încercările acestui popor sunt şi etapele şi încercările noastre.

De câte ori nu ne-am aflat şi noi în faţa "Mării Roşii", iar în spate am aveam "armata egipteană"; totul părea pierdut, nici o umbră de speranţă care să ne spună că soluţia ar fi despărţirea mării. Poate fi momentul unei grele încercări, doi soţi care sunt pe punctul divorţului pentru că nimic nu-i poate readuce împreună, un tânăr bolnav de Sida care ştie că nici un tratament nu vindecă trupul, ci doar prelungeşte încă puţin viaţa etc.

Dacă speranţa noastră e trăită în Cristos, atunci într-adevăr imposibilul va deveni posibil, iar drumul împlinirii vocaţiei noastre continuă. Ca să fie posibil trebuie să regăsim două ingrediente fundamentale: -

- Să regăsim copilăria spirituală. Să trăim credinţa cu încrederea pe care o au copii, cu bunătatea şi blândeţea lor. -

- Să nu mai privim în spate atunci când suntem în faţa dificultăţilor. Poporul Israel îi era poftă de gustul cepei atunci când erau în faţa dificultăţilor.

Deseori pare că speranţa este moartă, că oricum nu se va ajunge la ţelul dorit, dar iată că ceva minunat se întâmplă, Dumnezeu oferă un nou semn iar credinţa este întărită, speranţa este trezită şi se continuă drumul; poporul spre ţara promisă iar noi spre limanul mântuirii.

Dragostea

Dragostea înseamnă începutul pătrunderii marelui mister al izvorului vieţii şi răspunsul tuturor întrebărilor.

La ce ar fi fost de folos credinţa fără speranţă şi fără dragoste?

Dar chiar dacă ar avea speranţă, fără dragoste la ce ar fi folosit?

Doar dragostea poate justifica drumul lui Abraham şi drumul poporului ales prin deşert spre ţara promisă. Doar din cauza dragostei ne-am mişca spre împlinirea promisiunilor pentru că totul se va împlini în Dumnezeu, iar Dumnezeu este iubire. Totuşi putem noi să definim iubirea? O simţim, o vedem, uneori chiar o avem printre mâini, dar cum putem să o explicăm?

Iubirea despre care vorbim nu este cea umană, ci iubirea revărsată de Dumnezeu în sufletele noastre. Deoarece este o iubire divină, ea îl va căuta mereu pe Creatorul său, chiar dacă de multe ori nu ştim. Mulţi vor dori să răspundă acestei dorinţe de iubire desăvârşită prin plăcerile lumeşti, prin lucruri lumeşti şi trecătoare şi nu vor găsi pacea pe care o caută cu adevărat. De această experienţă a avut parte şi sfântul Augustin care la un moment dat zice: "Ne-ai creat pentru tine, Doamne, şi neliniştit îmi va fi sufletul până nu se va odihni în tine".

Iubirea caută comuniunea, fie iubirea pământească între oameni fie iubirea divină în relaţia dintre om şi Dumnezeu. Până nu se realizează această comuniune, sufletul va fi într-o continuă căutare şi mereu neliniştită. Cartea Cântărilor prezintă într-o formă umană iubirea dintre Dumnezeu şi poporul său, dintre Dumnezeu şi sufletul uman. Dacă lumea ar şti aceste lucruri! Dacă ar cunoaşte faptul că a-l căuta pe Dumnezeu este cea mai frumoasă aventură de iubire pe care ar putea să o experimenteze!

Dacă ar şti lumea că a fi sfânt nu înseamnă a renunţa la multe lucruri, ci înseamnă a înţelege unde este adevărata iubire. Da, sfinţii au înţeles acest lucru. De aceea pentru noi ei ne sunt un exemplu, iar după ei trebuie să parcurgem şi noi acelaşi drum, să facem aceeaşi aventură de iubire.

Dar iubirea faţă de Dumnezeu, după cum ştim, nu e separată de iubirea faţă de aproapele. Dacă ea este în noi adevărată atunci îl acceptă pe Dumnezeu şi îl acceptă pe aproapele, îl slujeşte pe Dumnezeu şi îl slujeşte pe aproapele.

Atunci când descopăr chipul lui Dumnezeu în cel de lângă mine, atunci am descoperit chipul adevărat al lui Dumnezeu şi pot să spun că "iubirea lui Dumnezeu locuieşte pe drept cuvânt în sufletul mei".

Fecioara Maria, modelul desăvârşirii

Nu puteam să încheiem acest drum de aprofundare al desăvârşirii din dimensiunea celor trei virtuţi teologale fără să ne oprim măcar pentru un moment să contemplăm icoana Maicii Domnului şi modul în care ea s-a pus în drumul ascultării Cuvântului lui Dumnezeu pentru a ajunge la desăvârşirea totală.

Maria a fost întotdeauna însoţită de iubirea lui Dumnezeu iar ea a simţit mereu această prezenţă. Darul de a se naşte Neprihănită nu a fost doar un privilegiu în vederea naşterii Mântuitorului, chiar dacă acest aspect este stă la bază, totuşi mai există un alt motiv, şi anume faptul că, nefiind atinsă de păcatul strămoşesc, "da"-ul ei a fost liber, sincer şi total. Ea, eliberată de greutatea păcatului originar, îşi abandonează întreaga ei libertate în mâinile voinţei lui Dumnezeu.

Umilinţa ei o face mare, şi recunoscând nevrednicia pe care o poartă laudă alegerea măreaţă a lui Dumnezeu care a ales-o să fie ea Mama Fiului său.

Ea a putut să admire minunile care se întâmplau în jurul ei şi prin care Dumnezeu confirma planul Său de mântuire. Totuşi nu a scutit-o nici de proba supremă, atunci când a trebuit să însoţească pe drumul Crucii pe Fiul ei, Isus, dar nu a cedat descurajării, dimpotrivă a rămas mereu în picioare, cu credinţa tare şi speranţa neclintită.

Fecioara Maria este pentru noi adevăratul model de desăvârşire şi exemplul Ei să-l urmăm, iar în drumul nostru spre Isus Cristos să o invocăm ca mijlocitoare; nu va întârzia să ne răspundă şi să ne însoţească pentru ca să ajungem siguri şi desăvârşiţi la limanul mântuirii.

Concluzie

Zilele de exerciţii sper că au fost pentru fiecare zile de har şi binecuvântare. Scopul acestei experienţe nu a fost să aprofundăm doar teoretic anumite teme şi concepte teologice, ci să facem cu adevărat experienţa prezenţei lui Dumnezeu în viaţa noastră, folosind şi intelectul nostru care vrea să pătrundă, în măsura limitei sale, misterul lui Dumnezeu.

În ce priveşte virtuţile teologale mi-a fost de mare ajutor cartea părintelui Carlo Carretto "Ce contează este iubirea" ("Cio che conta e amare").

Maica Domnului de pe Muntele Carmel sunt sigur că a făcut partea sa în acest drum de desăvârşire şi va continua să vă susţină pentru ca această desăvârşire să fie trăită din plin şi cu roade bogate. Ea să mijlocească de la Dumnezeu acele haruri şi virtuţi de care aveţi cel mai mult nevoie.

Pr. Augustin Folner, carmelitan

* * *

Album foto: 9-12 iulie 2012: Luncani: Exerciţii spirituale pentru terezine